Romanii merg la cinema in medie de 0.1 ori pe an

Un studiu dat publicitatii la inceputul acestei saptamani de agentia Eurostat arata ca romanii merg foarte rar la cinema. Studiul a fost realizat in toate tarile membre ale Uniunii Europene si releva ca romanii merg in medie la cinema de 0.1 ori pe an. Cei mai tari cinefili ai europei sunt irlandezii – cu 4.2 vizite la cinema pe an. Urmeaza Franta (de 3 ori pe an) si Spania (2.8 ori pe an). Romania este devansata chiar si de Bulgaria (0.3 vizite pe an) si Slovacia (0.6 vizite pe an). In ultimul an, 51% dintre cetatenii Uniunii Europene au declarat ca au intrat intr-o sala de cinema cel putin odata.

What You Consume, You Should Consider

Rachel Saltz

“Milk-n-Honey,” a LightBox and Food Theater Project production at 3LD, invites you to sit down, have a piece of candy and think about what you eat and where your food comes from. Partly fiction and partly based on interviews with farmers, flavor chemists, Dumpster divers and others, the show is an entertaining but sometimes too earnest primer about the politics of food.

Written by Madeleine George, Bray Poor, C. Andrew Bauer, Shawn Fagan and Ellen Beckerman, who also directs, “Milk-n-Honey” interweaves brief monologues (a chef, a woman who lives in the projects) with various story lines (a diabetic, a Mexican migrant worker, the flavor chemist). The actors play multiple roles, and the best bits feature Signe V. Harriday, a wonderful performer who seems to slip effortlessly into different skins. As Renee she delivers an ode to a honey bun, “two for a dollar, and about as big as my foot,” that shows the persistence of memory in our attachment to certain foods. The idea may be familiar, but Ms. Harriday makes it fresh.
Less successful are the show’s more exhortatory moments. A supermarket clerk rails against people who aren’t satisfied unless they have precisely the salad dressing they want. “And I’m like, this salad dressing owns you,” she says. “You’re its slave.” (As slavery goes, that seems fairly benign.)

Cit de indragostiti au fost García Lorca si Salvador Dalí

Cristiana Visan

In Spania se pregateste un film despre o presupusa poveste de dragoste intre celebrul poet spaniol si marele artist suprarealist, oficial legati de o strinsa prietenie.

Regizorul englez Paul Morrison a dezvaluit ziarului „The Observer” ca va realiza o coproductie hispano-britanica intitulata „Little Ashes”. Povestea plasata in Madridul anilor 20 se vrea o fina explorare a intensei prietenii dintre protagonistii sai, Dalí, Lorca si cineastul Luis Buñuel.
Filmat mai ales in Barcelona, cu un buget modest de doar doua milioane de euro, „Little Ashes” va arata cum relatia dintre pictor si poet, inceputa ca o prietenie, va deveni „tot mai „intima cu timpul, evoluind spre un nivel fizic”, dupa cum a explicat scenarista Philippa Goslett. Insa relatia nu a fost consumata: „Dalí a afirmat ca au incercat sa transforme apropierea lor in raport fizic, insa ca au renuntat pentru ca il durea. Tinind cont de enormele inhibitii ale lui Dalí, nici nu e de mirare”, a adaugat Goslett pentru „The Observer”.
In schimb, povestea filmata il dezvaluie pe poetul spaniol dormind cu o prietena in vazul lui Dalí, ceea ce pentru scenarista reprezinta „sacrificiul final al lui Lorca” si „inceputul voyeurismului sau”. Pentru Goslett insa, adevarata tragedie este cea a pictorului, care „a fost realmente vrajit de Lorca si a ramas asa toata viata, a vorbit neincetat despre el, chiar mai mult decit despre sotia lui, Gala”.
Actorul englez Robert Pattinson, de 21 de ani, cunoscut pentru rolul lui Cedric Diggory in doua dintre filmele din seria Harry Potter, ii va da viata lui Dalí. Spaniolul Javier Beltran il va interpreta pe Lorca, iar britanicul Matthew McNulty va fi Luis Bunuel.

A War on Every Screen

A. O. Scott

THERE is a lot in Brian De Palma’s new movie, “Redacted,” that audiences are likely to find shocking and painful to watch. An Iraqi teenager is raped and then killed, along with her family, by American servicemen. An improvised bomb blows one character to pieces, and another soldier is beheaded by insurgents. But the most disturbing images come at the end, after the lightly fictionalized atrocities are over. At that point the film’s fake-documentary conceit gives way to the genuine article as the screen fills with photographs of dead and maimed — and very real — Iraqis.

Even though “Redacted” will not open until Nov. 16, these pictures have already been the subject of intense argument, some of it between Mr. De Palma and Magnolia Pictures, the film’s distributor. Because the eyes and some other facial features of the people in the photographs have been blacked out, Mr. De Palma has complained that his film was itself subjected to redaction, its confrontational impact blunted. Magnolia says the modification of the photographs arose from straightforward legal considerations having to do with the risk of showing the faces of real people without permission.

This explanation hardly settles the aesthetic and ethical questions raised by the intrusion of reality into a cinematic fiction. The sickening, saddening power of the photographs is undeniable. But what beyond that stark, literal reminder of horrors outside the movie theater is their purpose, their relevance? What, in the context of a moviegoer’s expectations and experience, do they mean? These are questions that reverberate far beyond those pictures, and beyond “Redacted.” They can also be addressed to a growing roster of movies that try, in different styles and with varying degrees of success, to bring the conventions of cinematic storytelling into contact with the truth of the war.

Oficial si independent, la Festivalul National de Teatru 2007

Elena Vladareanu

Teatrul ACT si Teatrul Masca sunt cele doua institutii de spectacol independente care vor avea module speciale in cadrul editiei din acest an a Festivalului National de Teatru. In rubrica sa din B24FUN, Voicu Radescu isi exprima nemultumirea fata de preferinta organizatorilor pentru institutiile amintite, decizie care a lasat pe dinafara Green Hours. “Aveam, acum, nevoie sa fim scosi in fata, sa fim marketizati, de cele mai importante festivaluri din Romania: Sibiu si FNT. La Sibiu nu au mai existat spatii pentru spectacolele noastre. FNT-ul nu a gasit in «stagiunea noastra» valori comparabile cu nivelul de exigenta al acestei editii. Nu ne placem sa ne laudam singuri – e cred observabil ca autopromovarea Green aproape agresiva a inceput vara trecuta, dupa atacul legislativ impotriva cladirii din Victoriei 120″, scrie Radescu, facand referire la situatia pe muchie de cutit in care se afla Green-ul, care risca sa isi piarda sediul.

“Sunt doua teatre extrem de diferite, dar la fel de bine cunoscute de catre bucuresteni. Sunt doua institutii care desfasoara constant proiecte teatrale de succes si care si-au castigat astfel, de-a lungul anilor, un meritat renume. Sunt doua fenomene in peisajul teatral romanesc”, este argumentul organizatorilor pentru crearea unui modul dedicat Teatrului ACT si Teatrului Masca.

Vampirul căzut

Adriana V. Paduraru

Cine a fost Bela Ferenc Dezso Blasko înainte ca el să devină pentru întreaga omenire: Dracula? Aflaţi răspunsul în această seară, la TVR 1, urmărind, începând cu ora 21:45, o coproduc-ţie internaţională în care s-au investit aproximativ 300.000 de euro. Regizorul Florin Iepan ne-a dezvăluit aspecte inedite din timpul filmărilor.

Jurnalul Naţional: Cum v-a venit ideea acestui documentar?

Florin Iepan: În anul 2005, pe mai multe posturi de televiziune din Europa s-a difuzat un alt documentar făcut de mine (despre actorul american de origine română Johnny Weissmuller, cunoscut cinefililor din toată lumea ca Tar­zan). Aproape fără excepţie di­fu­zarea acestui documentar a produs nişte audienţe foarte bune. Singura explicaţie a fost aceea că telespectatorii de la noi şi din Occident se dau în vânt după poveşti cu celebrităţi care ajung la sapă de lemn, cum era şi povestea Tarza­nu­­­lui nostru de la Timişoara. În mod firesc mi s-a propus de către redactorii de la ARTE, ORF, YLE şi AVRO să mai produc o biografie a unei alte celebrităţi originare din Europa de Est. De aici până la realizarea acestui documentar nu a mai fost decat un pas. Ulterior s-a asociat şi CNC-ul din Romania şi apoi televiziunea publică.

Americanii îi dau lui Adrian Sârbu un salariu de 1,2 milioane de dolari

Fondatorul trustului de presa Media Pro, Adrian Sârbu, va primi un salariu de bază anual de 1,2 milioane de dolari (830.000 euro) de la Central European Media Enterprises (CME), unde a fost numit recent numărul doi în companie, pe poziţia de Chief Operating Officer (COO). Sârbu primeşte acelaşi salariu ca şi Michael Garin, CEO al companiei controlate de magnatul american Ronald Lauder.

Sursa: The Money Channel

Jurnalistul, format electronic

Lucian Popescu

Cu ce o să se ocupe jurnalistul profesionist în noua lume a informaţiei digitalizate? Care e rolul pe care şi-l va asuma, ce statut i se va acorda şi… din ce o să-şi cîştige pîinea?

În ultimii doi ani, majoritatea conferinţelor şi congreselor din industria de ştiri au avut ca temă descoperirea unei reţete pentru a translata cu succes afacerile din media tradiţională pe Internet. Ingredientele se cunoşteau: Ajax, multimedia, reţele sociale, syndication, agregare, bloguri, wiki, totul în oala Web 2.0 – lipsind însă cantităţile şi combinaţiile. Se vorbea mai mult despre „formă“, conţinutul încă era lăsat în seama specialiştilor şi a universitarilor, poate şi pentru că Internetul părea să vină cu supradoze de informaţii, comentarii şi analize. Abia anul acesta problema content-ului site-urilor de ştiri a început să devină realmente importantă şi, odată cu ea, a apărut şi întrebarea despre jurnalistul profesionist. Dacă oricine poate să îşi facă blog, să relateze fapte, să intre în polemici sau să transmită informaţii, cu mai mult sau mai puţin succes, ce rol îi revine atunci jurnalistului profesionist? Îi va fi oare subminată autoritatea de mesajele cititorilor, „postate“ la subsolul articolului publicat pe web? Va triumfa mediocritatea pentru că sînt prea mulţi cei care scriu pe Internet?

În asteptarea clasei de mijloc

Adina Popescu

Conform datelor din Barometrul de Consum Cultural din 2006, realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, în ceea ce priveşte gradul de „culturalizare“, avem o populaţie „ignorantă“ (proporţia respondenţilor cu scoruri minime a fost de 35%) şi o populaţie „cultă“ (22%); în schimb, se pare că încă nu avem o clasă culturală „de mijloc“ (doar 18% dintre respondenţi au un grad mediu de „culturalizare“). Restul de 25% au refuzat să răspundă la întrebări, aşa că nu putem să-i încadrăm în nici o categorie. Deloc surprinzător, aceste date corespund cu cele legate de nivelul de trai din România, căci nici la acest capitol nu avem o clasă de mijloc. Aşadar, pe de o parte sînt amatorii de telenovele (ascultătorii de manele, cititorii de Libertatea etc.), care ies din calculele noastre, deoarece nu se situează nici măcar pe un nivel de acces în ceea ce priveşte cultura; de cealaltă parte sînt „elitele“, oamenii informaţi şi interesaţi, despre care se presupune că fac singuri eforturi de a-şi „procura“ produse culturale (să zicem că funcţionează partea a doua a zicalei cu muntele şi cu Mahomed). Teoretic, „fabricanţii“ de cultură se adresează unui procent de 40% din populaţia ţării, însă doar acei 18% reprezintă adevărata ţintă: ei trebuie convinşi şi „cuceriţi“, pentru ei sînt concepute campaniile culturale de interes public, lor li se spune să mai pună mîna pe o carte, pentru ei se fac filme româneşti cu un puternic substrat social care să fie mai uşor digerabile etc.

Clasa de mijloc e la scoală

Mircea Vasilescu

Un studiu realizat de Asociaţia Editorilor din România în anul 2002 estima că numărul adulţilor care cumpără constant cărţi este de 1,5 milioane. Alte sondaje au confirmat cifra sau, adăugînd şi publicul potenţial, au urcat-o spre 3 milioane. Vi se pare puţin? Industria editorială este de ani buni în creştere, iar în ultimul timp ficţiunea a revenit pe primul loc în preferinţele cititorilor, după ce, ani la rînd, în topul vînzărilor s-au aflat ghidurile, manualele, cărţile de dezvoltare personală şi profesională (aşa-zisele „lecturi utilitare“); cu alte cuvinte, oamenii au reînceput să citească mai mult „de plăcere“. Asta în timp ce o seamă de oameni culţi continuă să scrie prin gazete că „nu se mai citeşte“. Alţii scriu că „oamenii nu mai merg la film“. Dar zilele trecute am auzit la radio că filmul lui Cristian Mungiu a avut, în două oraşe de provincie, cîte două mii de spectatori. Aşadar, un film bun şi bine promovat îi scoate din casă pe oameni, dînd cu tifla televizorului, Internetului şi DVD-ului, la un loc. (De acord, premiul de la Cannes contează, dar nu numai…) Iar Sibiul, Capitala Culturală Europeană de anul acesta, a avut un milion de vizitatori, din care jumătate străini, spune ministrul Culturii, iar asta s-a datorat şi campaniei de promovare. La cîte refrene cu „moare cultura“ am auzit în anii de tranziţie, s-ar cuveni măcar o coda de post-tranziţie: „renaşte cultura“. Poate că nu e chiar aşa, dar un exerciţiu de gîndire pozitivă nu strică la un popor aşa de oropsit de istorie, care a rezistat la răscrucea marilor imperii…

Gusturile culturale sub lupa cercetătorului

Lucian Dobraca

„Cum arată piaţa consumului cultural“ este o temă permanentă pentru cei care duc greul marketingului, care trebuie să aprecieze pe cîţi consumatori pot conta şi cum vor fi ei (gusturi culturale, moduri de consum, resurse disponibile pentru consum etc.). Alături de specialiştii de marketing din industriile creative sau de cei din zona de fuziune dintre cultură şi entertainment, cercetătorii din domeniul culturii urmăresc mai ales criteriile care orientează indivizii spre un anumit gen de cultură sau spre anumite produse culturale. Un exemplu este lucrarea Sectorul cultural din România. Infrastructură. Resurse. Consum, recent apărută la Editura Polirom. Deşi titlul ar sugera voalat o abordare în termeni cerere-ofertă a sectorului cultural, autorii (cercetători din cadrul Centrului de Studii al Ministerului Culturii) au urmărit să delimiteze profilul consumatorilor de cultură (preferinţe, comportament de consum, capital cultural, resurse) şi să evalueze sec, prin cifre statistice, dimensiunea şi calitatea infrastructurii culturale (săli, dotări, colecţii etc.). Oferta este ignorată, în schimb, cererea este plasată sub foc încrucişat (ţintiri sociologice pe eşantioane reprezentative şi rafale statistice).

Cit si cum tine de foame cultura

Magdalena Colombet, Alina Purcaru

Burse, rente, joburi diverse si colorate, sponsorizari, bani de la prieteni, familie. Artistii romani incearca sa gaseasca solutii de supravietuire.

Ca arta nu-ti umple contul din banca si nu-ti plateste facturile nu mai e nici o noutate. Insa asta inseamna, totodata, ca in spatele operelor care sint discutate pe scena culturala exista nenumarate povesti mai putin cunoscute. Exista literatura scrisa dupa paisprezece ore de munca in cu totul alt domeniu, exista picturi concepute intre cadre de reclame tv sau certuri cu diferite fundatii pentru a-ti plati colegii de proiect.

Artistii nu se tem insa de munca, atita vreme cit banii le cumpara spatiul si materialele necesare pentru a crea, intr-un anumit moment. Raspunsurile lor conduc in general la o mare concluzie: cine vrea sa faca arta are sansa sa cunoasca privilegiile joburilor multiple.

Cum recunosti o expozitie buna

Liviana Dan

Este tristă şi creează un puternic disconfort prejudecata că publicului larg nu îi plac evenimentele culturale de valoare… Şi spun asta din perspectiva unui curator care a formulat expoziţii radicale de artă contemporană, expoziţii de topică filosofică, de muzeu, expoziţii politice de underground, experimentînd în spaţii şi structuri foarte diferite, folosind tehnic percepţia vizuală, care, după cum hotărăsc multe instanţe critice, publicului i-ar lipsi… Am totuşi experienţe foarte bune.

În urmă cu cîţiva ani, în Palatul Brukenthal, am fost curatorul expoziţiei „Albrecht Dürer“. Este adevărat, numele lui Dürer este cunoscut şi în cercurile mai puţin implicate în istoria artei. Iar întîmplările au fost pe măsură – la vernisaj au fost sute de oameni, lumea stătea pe scări, s-au tipărit şi re-tipărit mereu bilete… Într-o dimineaţă rece, şoferul unui taxi a întors butonul de căldură şi mi-a spus că am făcut o expoziţie foarte frumoasă – a văzut-o de două ori, iar în oraş circula o formulă: „ne întîlnim joi, la 17, la Dürer“. Am gîndit atunci expoziţia foarte contemporan. L-am perceput şi am impus un Dürer superstar. De fapt, Dürer a fost unul dintre primii artişti foarte preocupaţi de imaginea lui – îşi cumpăra stofele şi damascurile cele mai fine, avea o colecţie elegantă de mănuşi, lua ore de dans, punea condiţii de reprezentare pentru fiecare loc sau moment unde apărea, cerea sume mari pentru călătoriile unde mergea cu soţia lui, Agnes Dürer, care funcţiona ca un fel de galeristă – primea toate onorurile, cerea fructe scumpe şi accepta doar mesele fine şi sofisticate. Glamoarea unui astfel de demers a avut un layout (invitaţie, afiş, flyer, bilet) minimalist, clar, aproape rece (realizat de Mircea Stănescu). Totul părea gîndit pentru artişti ca Joseph Beuys ori Rosemarie Trockel, dar cînd te apropiai, îl găseai pe Dürer. Expoziţia a durat 10 săptămîni şi, în fiecare săptămînă, în ziua de joi, erau în expoziţie concerte, prelegeri, discuţii sau prezentări tematice – de aici formula „joi, la 17, la Dürer“. Mult timp după închiderea expoziţiei, sălile erau încă numite „la Dürer“.

Cartea Saptamanii: “Din Bagdad, cu dragoste”

Alexandra Rusu

Povestea cainelui Lava, salvat din Irak de un puscas marin, ar fi putut avea aerul kitschos al unei conserve de Chappi decorata cu steagul american.

„Din Bagdad, cu dragoste” (Editura Quality Books), scrisa de lt.-col. Jay Kopelman si Melinda Roth, e salvata insa din ghearele dulcegariei literare de simplul ei reflex de adevar, adica de intamplare adevarata, care desparte cliseele traite sau traibile de retetele simple de emotii murate.

Totul incepe in noiembrie 2004, in prima saptamana a invaziei americane in Fallujah, Irak – locul cel mai apropiat de Rai, „conform coordonatelor GPS-ului” -, cand locotenentul Primului Batalion din Armata a Treia Puscasi Marini intra intr-o casa parasita. Aici incepe o complicata misiune de salvare – in care nu eroul american salveaza cainele, ci invers sau, poate mai cinstit, salvarea e reciproca. Lava ii aduce locotenentului somnul. Locotenentul il scuteste pe Lava de a devora cadavre, pe urmele celor cateva haite de caini ramase in oras. Lava este adoptat intr-o cultura care nu il ostracizeaza a priori ca animal spurcat, desi il poate ostraciza oricand a posteriori, ca balast.

Post-traumă

Andrei Gorzo

În noul şi ciudatul film al lui Neil Jordan, Curaj nebănuit, Jodie Foster joacă rolul unei realizatoare de radio numite Erica Bain, care face o emisiune despre New York-ul ei. New York-ul ei pare a fi unul preţios-literaturizat, imprecis-poetic, şi în timp ce o auzim vorbind despre el îl vedem ondulînd, scînteietor şi vaporos, ca într-o oglindă tulbure. Oglinda asta se sparge în noaptea în care, ieşind cu cîinele în Central Park, Erica şi prietenul ei sînt atacaţi de nişte derbedei. Jordan amplifică zgomotul loviturilor, iar marele său director de imagine, Philippe Rousselot, tratează lumina nocturnă cu o energie grafică ce taie ca o lamă prin vaporozitatea dinainte.

Erica se trezeşte din comă după trei săptămîni, ca să afle că prietenul ei nu s-a mai trezit niciodată. Atunci cînd îndrăzneşte să iasă din nou pe stradă, strada începe să se balanseze sub picioarele ei ca un vapor care se scufundă; atunci cînd un alt trecător apare pe neaşteptate în cadrul ăsta oscilant, mergînd chiar în spatele Ericăi, el nu pare un simplu trecător. Erica îşi reia emisiunea, dar acum vorbeşte despre cum s-a schimbat oraşul. „New York-ul, ca orice metropolă, e un organism“, spune ea. Îşi cumpără un pistol şi începe să umble noaptea pe străzi, căutînd răufăcători, precum Charles Bronson în seria aia de filme în care familia lui trebuia bătută şi violată în fiecare nou episod, pentru ca el să aibă ce răzbuna.

Filmele cu Bronson au fost pe cît de populare, pe atît de (binemeritat) ponegrite pentru viclenia comercială grosolană, moralmente iresponsabilă, cu care speculau fanteziile de victimizare şi revanşă justiţiară ale publicului urban. Jordan (Mona Lisa, Interviu cu un vampir, Sfîrşitul aventurii) nu e de felul lui nici grosolan, nici deosebit de comercial.

Dan Alexe a cistigat marele premiu la Astra Film Fest din Sibiu

Andra Matzal

Documentarul „Cabal in Kabul“ a fost votat in unanimitate de catre juriul Festivalului de Film Documentar si Antropologic sibian, ajuns la cea de-a noua editie.

Dupa sapte zile de Astra – festival care s-a desfasurat in cadrul Capitalei Culturale -, timp in care in cele doua sali ale Casei de Cultura a Sindicatelor au rulat 84 de filme, juriul competitiei i-a desemnat simbata pe cistigatorii acestei editii, iar dupa ceremonie, Fanfara 10 Prajini i-a condus pe cei veniti la premiere pe strazile Sibiului, pina la petrecerea de incheiere.
Dan Alexe, jurnalist de origine romana stabilit de douazeci de ani in Belgia, a fost cel care a plecat de la ceremonia de simbata seara cu premiul cel mare pentru un documentar la care a lucrat aproape cinci ani. „Cabal in Kabul“ este sinteza in 87 de minute a perioadei de trei ani pe care jurnalistul a petrecut-o in capitala afgana, timp in care a invatat limba persana si s-a lasat impregnat de stilul de viata al locuitorilor.

Radio China International, un post romanesc pentru nostalgici

Razvan Chiruta

Va este dor de un jurnal de stiri in care sa se vorbeasca despre ultimul congres al Partidului Comunist? Sau despre plenara Biroului Politic al celui de-al 17-lea Comitet Central? Emisiunea in limba romana a Radio China International va ofera aceste aduceri aminte, pe frecventele 193,8 – 246,91 unde medii sau pe adresa romanian.cri.cn.

“Aici Radio China International din Beijing”, asa incepe, in fiecare seara, de la ora 20.00 (iarna) sau 21.00 (vara) (ori la orice ora a zilei pe Internet) programul in limba romana al postului public chinez. Urmeaza o trecere in revista a principalelor evenimente din China si din lume, in conformitate cu sloganul redactiei: “A prezenta China lumii, a prezenta lumea Chinei si a prezenta evenimentele internationale majore pentru lume”. Putem afla, de exemplu, ca “o delegatie chineza a participat la Targul Tehnic International Bucuresti”, despre “Saptamana de Aur” a chinezilor, adica sapte zile de vacanta pe care acestia le primesc in preajma zilei nationale a tarii, sau despre inaugurarea experimentala a unuia dintre cele mai mari teatre din Beijing. Un muncitor care a lucrat pe acest santier si care a participat la primul spectacol ne transmite “pe calea undelor” ca este foarte emotionat, e prima data in viata lui cand merge la o piesa. Crainicii chinezi, care vorbesc o limba romana impecabila, trec apoi la urmatoarele rubrici.

Teroristii vs Angelina Jolie

Alexandra Olivotto

Cea mai asteptata premiera a saptaminii, „Speranta moare ultima“, are la activ cel mai bun rol al Angelinei Jolie de la „Tinerete furata“ incoace, iar regizorul, celebrul Michael Winterbottom, face ce stie mai bine: o docudrama.

Filmul poate fi vizionat in Bucuresti la Hollywood Multiplex, Movieplex Cinema Plaza Romania si Cinema Studio. De altfel, el are la activ si alte premiere in afara de cea de pe marile ecrane ale Capitalei: reprezinta prima colaborare a autorului, britanicul Michael Winterbottom, unul dintre cei mai prolifici si talentati regizori ai perfidului Albion, cu studiourile hollywoodiene. Totodata, „Speranta moare ultima“ inseamna revenirea Angelinei Jolie la roluri substantiale, dupa o absenta de opt ani.

Filmul este o adaptare a memoriilor jurnalistei Mariane Pearl, vaduva ziaristului de la „Wall Street Journal“, Daniel Pearl, executat prin decapitare de catre teroristii pakistanezi acum cinci ani, la Karachi.

Rolul victimei – La Teatrul Metropolis, un spectacol de vazut

Claudia Daboveanu

La 2 noiembrie începe Festivalul Naţional de Teatru, ediţia nr. 17. În cadrul selecţiei oficiale figurează, la datele de 9 şi 13 noiembrie, spectacolul “În rolul victimei”, de la Teatrul Metropolis.

Regizorul Felix Alexa a ales pentru punerea în scenă textul omonim al celor mai jucaţi dramaturgi ruşi contemporani: Vladimir şi Oleg Presniakov. Mituri la modă culese de pe internet spun că cei doi ar fi fraţi. Aşa cum i-am răspuns unui tânăr dramaturg basarabean, care m-a întrebat ce autor contemporan rus prefer. “Fraţii Presniakov”, am spus, pentru că tocmai văzusem la Teatrul Foarte Mic un spectacol bun: “Terorism”, al Gianinei Cărbunariu, după textele Presniakovilor. Am rămas surprinsă atât de reacţia de ilaritate, cât şi de replica interlocutorului meu: “Şi mie-mi plac, dar singurul lucru cert pe care-l ştiu despre ei e că… nu sunt fraţi!”.

Un romancier cu interese excentrice

Alina Purcaru

J.L. Carr si-a exploatat experientele personale, de la profesorat pina la activitatea de pe front din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in folosul prozei sale.

Profesiunile de care s-a apropiat Joseph Lloyd Carr – autorul romanului pe care Cotidianul vi-l ofera miercuri – au fost pe cit de variate, pe atit de atipice. Cel care avea sa devina autorul a opt romane si nenumarate manuale scolare si-a inceput cariera ca profesor necalificat la o scoala din South Milford si ca fotbalist amator in echipa locala. A urmat o perioada dificila pentru tinarul dascal, care, in 1938, s-a hotarit sa paraseasca Anglia de dragul Statelor Unite ale Americii, fara a se indeparta insa de vocatia profesoratului. A predat, asadar, la o scoala din Huron, South Dakota, incercind, in acelasi timp, sa faca fata dificultatilor unui mediu nou. A calatorit apoi in Franta, dar, o data cu izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, s-a intors in Anglia, unde s-a inrolat in Royal Air Force. Voluntariatul l-a dus in teatrul conflagratiilor din Africa, in calitate de fotograf de razboi. Dupa incetarea ostilitatilor s-a casatorit si s-a asezat in comitatul Northamptonshire, unde si-a petrecut cea mai mare parte a vietii.
A continuat sa predea si, pentru a-si rotunji veniturile, a pus pe picioare propria editura, The Quince Tree Press, unde a scos carti de popularizare, harti ilustrate ale comitatelor engleze, diverse antologii si multe dintre propriile romane.

Un festival care instiga

Cezar Paul-Badescu

StudentFest de la Timisoara este cel mai mare festival international studentesc de arta din Europa si a ajuns la a XVI-a editie.

Va inchipuiti un oras invadat, pe parcursul unei saptamini, de tot felul de manifestari culturale, care mai de care mai neconventionale, daca nu chiar trasnite? Cum va suna o expozitie de fotografie, in care lucrarile expuse sint puse sa pluteasca pe un riu si sint lasate sa se duca la vale?… Dar o proiectie de film, in care pe post de ecran e tot apa riului? Dar un performance, din cadrul sectiunii de dans, in care artistii fac o demonstratie de parkur prin oras – acea alergare-sport extrem, cu sarituri de pe cladiri? (Ei bine, nu o sa vedeti asa ceva in Sibiu). Daca spunem ca orasul este Timisoara, iar festivalul e StudentFest, atunci lucrurile incep sa se lege.

Noul roman al lui Robbe Grillet, intre pedofilie si trucuri de marketing

Alina Purcaru

Ultima carte a lui Alain Robbe Grillet, „Un roman sentimental“, are sanse sa devina urmatorul scandal literar al Frantei. Grillet revine cu un basm pentru adulti la limita pornografiei.

Pornografie, pedofilie, sadomasochism si grotesc sint ingredientele romanului cu care, la 82 de ani, Alain Robbe Grillet revine in prim-planul literaturii din Franta. Cartea, lansata miercurea trecuta, a avut deja parte de citeva cronici atit in presa franceza, cit si in cea internationala, iar verdictele criticilor vizeaza mai degraba ingrijorarea.
Din distributia pe care Robbe Grillet o mobilizeaza intr-un scenariu al tuturor perversiunilor fac parte un tata batrin, tinara lui pupila de doar paisprezece ani si un cortegiu de nimfete care populeaza pensionul à l’ancienne imaginat de batrin. Modelul paideic pe care tatal il propune fiicei include lecturi cu voce tare din literatura erotica de secol XVIII si recomanda impartirea patului cu parintele-educator. Pentru a desavirsi educatia tinerei, tatal ii asigura o companie formata din prostituate minore, care pun in practica jocuri ce intrec cele mai indraznete viziuni asupra cruzimii si a obscenului.

Tony Blair isi publica memoriile

Blair va scrie o carte care va cuprinde memoriile acestuia, scrie AFP. El va scrie singur cartea, dar aceasta va iesi abia in cativa ani. “Sper ca memoriile mele sa ofere o reflectie serioasa, dar si distractiva asupra timpului meu petrecut ca membru al Parlamentului si ca prim-ministrum”, a declarat Tony Blair, intr-o conferinta de presa.

Astra Film Fest: Cateva motive pentru a vedea documentare

Adina Popescu

Un studiu INSOMAR arata ca telespectatorii romani prefera sa vada in prime-time, printre altele (adica stiri, filme si show-uri de divertisment) si cate un film documentar. O optiune deloc surprinzatoare, caci gustul publicului de la noi pentru acest gen de film a fost “educat” cu timpul de catre canale de nisa de tipul Discovery Channel.
Pe aceste posturi vedem insa filme realizate dupa o reteta comerciala, un infotainment bine facut, dar care risca la un moment dat sa devina plictisitor. Astra Film Fest propune un alt gen de filme documentare. Filme de autor. Filme pe care nu le veti vedea nici la Discovery, nici la TVR (si din cauza faptului ca ei refuza sa lucreze cu producatorii independenti).
De fapt, nu le puteti vedea decat la Sibiu pe parcursul celor 7 zile de festival. Iar de anul acesta cinci dintre ele le puteti viziona si pe Internet, pe site-ul festivalului.

Este vorba despre doua filme ale lui Dumitru Budrala, unul mai vechi (La drum) si altul mai nou (Blestemul Ariciului), un film despre cazul Tanacu, un documentar al lui Michael Yorke despre eunucii din India (Eunuchs, India third gender) si un amuzant si in acelasi timp dramatic film polonez (The Fat to Bad, The Slim to the Ball).

Cristian Mungiu a câştigat Hollywood World Award

Filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, colecţionează premii. După Palme d’Or de la Cannes, aseară, la Los Angeles i s-a acordat Hollywood World Award, distincţie ce reprezintă o rampă de lansare pentru filmele străine în SUA.

Câştigătorul Hollywood World Award a fost ales în ultimii patru ani dintre zece filme nominalizate de o comisie formată din critici de film. Anul trecut, nominalizat la premiu a fost filmul lui Corneliu Porumboiu “A fost sau n-a fost?”, dar câştigător a ieşit “Volver”, de Pedro Almodovar.

Este doar un joc, nu-i asa?

Ioana Calen

O expozitie de plansete vorbitoare din Santa Monica invie o traditie din secolul XIX, de a vorbi cu spiritele decedatilor.

Copro/Nason este o editura si o galerie bazata pe o alianta intre doi entuziasti ai artei de pe Coasta de vest – Joe Copro si Douglas Nason. Ei au sprijinit arta alternativa americana, reusind sa faca transferul din underground in mainstreamul pop. Pentru cei de la galeria Copro/Nason, arta alternativa incepe cu traditia contraculturii literare si stilul beatnik, dar si cu hoaderii (surferii din anii ’50). Aici se inscrie tot ce e kitsch, de la Cadillacurile extravagante care imita rachete cosmice si pina la cafenelele cu forme de OZN-uri. Astazi traditia este reunita sub titulatura de arta marginalilor.
Cu prilejul sarbatorii de Halloween, „pictorul intunericului“, cum este adesea denumit de critici Chet Zar, a deschis o expozitie de plansete vorbitoare. Treizeci de artisti contemporani reinterpreteaza misterul tablitei mistice oraculare. Tablitele oraculare sint jucariile preferate ale spiritistilor secolului 19 american si european.

Simply Red se vor desparti in 2009

Acest lucru se va intampla la un sfert de secol dupa ce trupa a luat nastere, scrie news.bbc.co.uk. Stirea a fost facuta publica de solistul Mick Hucknall. Trupa si-a lansat ultimul album in martie, anul acesta, si se pare ca se va dezbina dupa doi ani de turnee. Solistul trupei a afirmat ca “25 de ani de cariera sunt suficienti” si ca vrea sa se concentreze mai mult asupra carierei sale, pentru a scoate un album solo.

Raymond Carver a fost inventat de un editor

Alina Purcaru

Vaduva scriitorului american Raymond Carver vrea sa publice originalul unui volum de povestiri, substantial diferit de varianta modificata de editura.

Varianta volumului „Despre ce vorbim cind vorbim despre dragoste“, publicat in 1981 la Editura Knopf, este rezultatul interventiei masive a editorului Gordon Lish. Acesta a redus unele povestiri la jumatate fata de original, pe majoritatea le-a modificat substantial si, in citeva cazuri, a rescris finalul. Vaduva lui Raymond Carver, Tess Gallagher, impreuna cu doi specialisti in proza americanului, William Stull si Maureen Carroll, sustin ca insusi Carver, daca ar mai fi trait, nu numai ca ar fi publicat varianta anterioara editarii, dar chiar ar fi insistat ca povestirile modificate de Lish sa fie retrase cu totul. Mai mult, cei trei amintesc faptul ca scriitorul nu a fost de acord cu modificarile editorului si ca a insistat chiar sa impiedice publicarea volumului cu interventiile lui.
Succesul pe care l-a avut cartea l-a impus pe Carver drept un prozator care mizeaza tocmai pe ceea ce respinsese in varianta originala: lapidaritate, concizie, realism rece si constructie laconica. Cei doi cercetatori cer introducerea pe piata a originalului, care ar pune in lumina un Carver „real, mai blind, mai afectuos, increzator in valorile vietii“. Editura Knopf respinge insa ideea, asa ca inedita aparitie va fi hotarita in instanta.

Casele şi cafenelele preferate ale scriitorilor, pe o hartă literară a Bucureştiului

De la Calea Victoriei la Carul cu Bere şi de la Mănăstirea Antim la Casa Lovinescu, Bucureştiul are de acum o hartă pe care sunt marcate clădirile în care au locuit scriitori, străzile care i-au inspirat şi cafenele în care se întâlneau cu prietenii, realizată de Muzeul Literaturii Române.

Harta, realizată în cadrul proiectului U.R.M.E. (Urban Remembrance and Memory of Europe), cuprinde şase trasee de-a lungul cărora o serie de cercetători au identificat diferite obiective cu semnificaţie literară, istorică şi artistică: localurile frecventate de scriitori, casele memoriale sau zonele care au influenţat scrierile unor autori. Ca traseele să fie complete, au fost adăugate şi alte obiective turistice – parcuri, muzee sau restaurante -, a explicat pentru NewsIn managerul de proiect Dragoş Neamu de la Muzeul Naţional al Literaturii Române.

Alte obiective incluse pe hartă sunt Ateneul Român, unde a funcţionat cenaclul Convorbiri Literare, Casa Capşa sau restaurantul Carul cu Bere, frecventate de Ion Luca Caragiale.

Harta U.R.M.E. a fost tipărită în 3.000 de exemplare, în limba engleză, şi va fi distribuită gratuit în muzee, biblioteci, agenţii de turism, librării şi în alte spaţii publice importante.

1730 de chitaristi din intreaga lume au cantat simultan in India

1730 de chitaristi din intreaga lume s-au adunat in India, pe stadionul din Shillong. Acestia au cantat simultan piesa lui Bob Dylan, “Knocking on Heaven’s Door”, pentru a stabili un nou record pentru cel mai mare ansamblu de chitari din intreaga lume. Recordul anterior era detinut de chitaristii din Kansas, Statele Unite, care au cantat, cu 1721 de chitari, piesa “Smoke on the Water”, a celor de la Deep Purple, anul trecut. Un eveniment similar a fost planificat pentru data de 2 noiembrie, la Londra. Shillong mai detine un record, pentru cel mai mare ansamblu de tobe, care a tinut ritmul timp de mai bine de cinci minute, anul trecut.

Laureata Nobelului pentru literatura: Actiunile IRA, mai grave decat 11 septembrie

Atentatul terorist din 11 septembrie 2001 din SUA nu a fost “atat de teribil”, comparativ cu actiunile sangeroase ale Armatei Republicane Irlandeze, a spus, intr-un interviu publicat duminica, laureata Nobelului pentru literatura in 2007, scriitoarea britanica Dorin Lessing, potrivit AFP.

Autoarea care implineste luni 88 de ani, spune, in interviul publicat de cotidianul spaniol “El Pais”, si ca presedintele american George Bush este o “calamitate mondiala”, iar fostul premier britanic Tony Blair, “un dezastru” pentru tara sa.

“11 septembrie a fost teribil, dar daca rememoram istoria IRA, ceea ce s-a intamplat in Statele Unite nu este atat de grav”, a adaugat romanciera. Armata Republicana Irlandeza (IRA), principala grupare paramilitara catolica din Irlanda, a renuntat la violenta in urma cu doi ani, in urma unui proces de pace din 1998.

Teaching in the USA

Radu Gologan

Titlul poate părea arogant, în engleză, dar nu am găsit ceva care să sune atît de potrivit în româneşte („predînd în SUA“ suna hilar, iar varianta „Profesor în America“ e prea pompoasă şi pretenţioasă).

Mă gîndesc de cîteva zile să ţin un gen de jurnal despre întîmplări, obiecte, locuri, oameni întîlniţi în campusul Universităţii statului Illinois (University of Illinois), Champaign-Urbana, după numele localităţilor ce găzduiesc şcoala, lipite una de cealaltă.

Sînt aici ca profesor vizitator pentru semestrul de toamnă (visiting for the Fall semester) la Departamentul de Matematică, poziţie pentru care am aplicat şi am fost admis şi datorită lobby-ului făcut de doi dintre colegii de aici, profesori, cu care am publicat cîteva lucrări apreciate. A contat şi faptul că mă aveau în vedere să-i sprijin la pregătirea studenţilor pentru concursul Putnam (olimpiada matematică studenţească a SUA, extrem de selectă).

Eternii băieţei

Andrei Gorzo

Ce mai e nou pe frontul războiului dintre sexe? Probabil că nu mare lucru, dar arta corespondenţei din linia întîi s-a transformat dramatic de la Cary Grant încoace. În noua comedie americană Un pic însărcinată îl avem pe Ben (Seth Rogen), un cu totul şi cu totul alt gen de gentleman: genul care în timp ce face sex (la beţie) se minunează cu voce tare de propria lui potenţă, pentru ca apoi (la mahmureală) să-şi cucerească definitiv partenera prin conversaţia lui aleasă: „Ai borît? E OK dacă ai borît. Şi eu am borît“. Dintr-un motiv sau altul, norocoasa femeie – o jurnalistă de televiziune numită Alison (Katherine Heigl) – nu se grăbeşte să repete experienţa, dar, după vreo două luni, eroul nostru se pomeneşte cu un mesaj de la ea. Mesajul îl găseşte în compania cîtorva colegi. În timpul convorbirii lui telefonice cu Alison, toţi – în frunte cu el – mimează acte obscene. (Media de vîrstă a mimilor: 30 de ani.) Sînt în timpul lor liber, timpul lor non-liber fiind dedicat compilării unei enciclopedii internautice a nudurilor celebre din filmul contemporan. Atunci cînd îi vizitează pentru prima dată la cartierul lor general, Alison îi găseşte cufundaţi în nori de marijuana şi în studiul unei scene de lesbianism. În curînd izbucneşte şi o dispută ştiinţifică despre starea WC-ului, pe care unul dintre inimoşii noştri cercetători o descrie în termeni de o plasticitate greu de uitat: pe bune, unii spectatori îşi vor petrece următoarele săptămîni încercînd din greu s-o uite.

Negutatorii de arme simbolice din Venetia

Cristiana Visan

Bienala de arta de la Venetia a daruit anul acesta celebrii Lei de Aur unor artisti polemici ale caror lucrari s-au remarcat prin folosirea violentei politice ca metafora.

Editia din acest an a evenimentului n-a dus lipsa de lucrari cu teme politice. Ceea ce n-a fost chiar atit de surprinzator, pentru ca aparitia unor opere de arta controversate este relativ frecventa, insa noutatea din 2007 a fost ca marile premii au ajuns tocmai la unii dintre cei mai polemici artisti prezenti la Bienala venetiana. Aceasta are loc intre 10 iunie si 21 noiembrie si a fost deja vizitata de 230.000 de oameni. Juriul a fost prezidat de spaniolul Manuel Borja Villel, directorul Muzeului de Arta Contemporana din Barcelona, care i-a avut alaturi pe Iwona Blazewick, directoarea de la Whitechappel Gallery din Londra, Ilia Bonacossa, de la Fundatia Sandreto Re Rebaudengo din Torino, comisarul independent Abdellah Karroum si columbianul José Roca.
Trofeul Bienalei i-a revenit artistului argentinian Leon Ferrari, o legenda vie in lumea artei. Nascut la Buenos Aires in 1920, a fugit din tara in timpul dictaturii militare in 1976 si s-a stabilit la San Paolo, unde a cochetat cu fotografia, heliografia si videotextul, iar in 1991 s-a intors la Buenos Aires, unde a inceput sa descrie Biserica Catolica prin lucrari de arte foarte polemice. In 2000 a avut o expozitie foarte controversata, conceputa ca un manifest impotriva torturii umane si divine. Intr-o sala a expus reproduceri dupa “iaduri” celebre (Michellangelo, Giotto, Bosco etc.), iar in alta sala a inventat sau copiat diverse forme ale torturilor crestine, aplicate insa pe Fecioara Maria si pe sfinti din ghips. Numeroase grupuri de catolici si-au facut aparitia in fata galeriei si au instalat un altar chiar la intrare, iar dupa o serie de rugaciuni au inceput sa arunce cu gunoaie, vopsea si gaze lacrimogene in prima sala a expozitiei. Mai mult, in urma cu trei ani, cind Ferrari organizase o expozitie retrospectiva dupa 50 de ani de cariera, protestatarii au invadat galeria.

Michael Garin, directorul executiv al CME: Avem aspiratii de extindere pe noi piete

Razvan Voican

Central European Media Enterprises (CME), compania americana de televiziune care controleaza PRO TV, aspira la extinderea prin achizitii pe noi piete din regiunea Europei Centrale si de Est, in masura in care vor exista investitori dispusi sa vanda.

“Avem aspiratii de extindere, insa nu putem vorbi de planuri concrete pentru ca mai intai trebuie sa gasim si vanzatori. Noi suntem un potential cumparator daca apar statii TV de vanzare. Practic, in regiune nu poate avea loc nicio vanzare fara sa fim si noi contactati pentru ca este cunoscut interesul nostru de crestere”, a declarat Michael Garin, directorul executiv (CEO) al CME, pentru ZF cu ocazia Investor Day organizata de CME ieri la Bucuresti.

El spune ca strategia companiei este sa-si imbogateasca portofoliul cu tot atatea canale TV cate poate absorbi piata de advertising si cat permit organismele de reglementare.
Pana cand va aparea o oportunitate pe piata TV din regiune, CME intentioneaza sa preia modelul de structura multi-channel dezvoltat deja in Romania in toate celelalte cinci tari in care este prezenta – Cehia, Slovacia, Slovenia, Croatia, Ucraina.

“In Romania avem cea mai diversificata platforma multi-channel, cu cinci posturi, si toate dezvoltarile de pe celelalte piete ale noastre sunt inspirate dupa acest model. In Slovenia avem deja doua canale, la fel in Slovacia si Cehia, iar in Ucraina trei”, a mentionat Garin.

Anul trecut, CME a inregistrat venituri totale de 603 milioane de dolari si un profit operational (EBITDA) de 218 milioane de dolari. CME este listata pe piata bursiera americana Nasdaq, iar la nivelul de miercuri al pretului actiunilor valoarea companiei era de 4,3 miliarde de dolari.